Jurnalul unui terapeut: Asta e ultima viață în care ne întâlnim!
by Daniela Murgu

De fiecare dată când mă așez pe scaunul care-mi poartă rolul de terapeut, toată perspectiva mi se schimbă. Toată atenția mi se îndreaptă către ființa care-mi va păși pragul și simt că mă desfac în două, corpul îmi rămâne pe scaun, în timp ce terapeutul din mine apasă pe mânerul ușii în același timp cu clientul, pășind în cadența lui spre locul unde se va așeza. Știu că primul meu gest va declanșa crearea relației sau nu. Acum, în acest caz, a fost suficient să-i zâmbesc. Așa am susținut-o în a-și spune povestea din care vă împărtășesc începutul finalului:

“Un zgomot scurt și  destul de puternic a trezit-o în noapte. Și, deși fricile care îi paralizau mintea și trupul îi șopteau să se ascundă ca în trecut, a pășit spre bucataria unde era M., susținută de o putere insuflată parcă de cineva. Ceasul arăta 1:20 în noapte. Lupta dintre acum și trecut, care se dădea în ea în secundele pașilor făcuți tiptil și în același timp hotărâtă să nu se mai ascundă, era copleșitoare. Întâlnirea s-a produs neașteptat. El a văzut-o și i-a făcut din mână, ridicându-se instant de pe scaun și pășind spre ea. Era băut ca de obicei. S-au întâlnit în hol, unde el a îmbrățișat-o spunându-i “te iubesc așa de mult!”. Surprins de propunerea ei de a dormi împreună, el întorcându-se spre paharul cu vin, savurând-ul a acceptat.

Mirosul urât de alcool amestecat cu țigară pe care îl emana M. când, pentru prima dată, povestea despre ce a simțit el în toată relația lor de cuplu, era mai usor de suportat decât durerea pe care ea o simțea peste tot în el. Era un amestec de copil, adolescent și bărbat, intra și ieșea din trecut pur și simplu inconștient. O ținea în brațe într-un fel protector și pregătit să o strivească în același timp. Mâinile lui căutau să o dezbrace, iar ea simțea același dezgust și aceleași spasme ale corpului ca atunci când tatăl ei băut fiind, îi era în preajmă în copilărie. A reușit să-l respingă atât de ferm, manifestând o putere pe care ea nu o mai simțise până atunci. Era o putere calmă, lipsită de furie; doar cerea să fie lăsată în pace în timp ce înlăuntrul ei auzea: “Asta e ultima viașă în care noi ne mai întâlnim!”. Cuvintele acestea i-au deschis câmpurile, lumile.

În liniștea reașternută, Z. cu capul lipit de al lui, doar asculta și îi răspundea printr-o mișcare atât de subtilă, pe care el o putea simți, cât doar să înțeleagă că este ascultat și validat. Nu voia să-i întrerupă spusele; era un moment unic în care M. reușea să vorbească despre el. Suferea cumplit. Ea avea mintea acolo cu el, și în același timp era într-un alt plan din care corela dezechilibrul lui mental cu ceea ce i se întâmplase când era copil, avea 3/4 ani: era ghemuit sub masă, șocat, cuprins de spaimă și panică; părinții lui se certau groaznic, tatăl lui devenise violent, iar el se ascundea să nu îl găsească. În timp ce el vorbea în acum, Z. era acolo în trecut, în fața lui sub masa sub care era pitit și, cu brațele întinse ea îi șoptea, atât de subtil cât să nu îl facă să fugă, dar și cât să nu îl întrerupă din povestit: “vino, te apăr eu!”. Cu ochii plini de spaimă și neîncredere el a reușit să ajungă în brațele ei, în care, pentru prima dată s-a simțit în siguranță. Ea l-a ridicat și l-a purtat în brațe șoptindu-i cu vocea plină de iubire: “Cearta lor nu e din vina ta! Eu sunt aici pentru tine! Nu-ți fie teamă! S-a terminat!”. În acum Z. simțea cum corpul lui se relaxase auzindu-l dintre lumi spunându-i din nou “te iubesc așa de mult!”. Fără nicio legătură cu ce povestea.

În timp ce M. își reluase povestea în acum, Z. primea un nou flash în care ea era în fața lui M., ambii stând pe scaun față în față, ținându-i mâinile în mâinile ei, când el avea 17 ani. Îi murise tatăl și se simțea responsabil, capul familiei. Iar dramele și traumele prin care trecuse în toată viața lui de până atunci, erau singurul model de cap al familiei. Era derutat, confuz și paralizat de frică.. Era un rol pe care nu l-a vrut niciodată, dar pe care mama lui îl obligase să îl ia. Z. se auzea vorbind cu el în trecut: “înțeleg cât ești de supărat și obosit, e un rol pe care aveai tot dreptul să il respingi. Îndreptățit și fără nicio urmă de vină poți să le spui ambilor tăi părinți ca fiecare să-și ia înapoi toate sarcinile care sunt ale lor. Repetă după mine: tată îți dau înapoi rolul de părinte, pe care mi l-ai dat fără să știu,  împreună cu darul beției; mamă nu eu sunt cel care te poate apăra, eu sunt doar un copil”. În acum, în timp ce M. vorbea, ea îi simțea bucuria eliberării prin trupul relaxat prin care descărca tot trecutul. O strângea ușor în brațe și îi șoptea aproape adormit “te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta! Nu pe copii noștri îi iubesc, pe tine te iubesc!”. Fără nicio legătura cu ceea ce el povestea, era ca și cum se deconecta și se reconecta la poveste. Într-un scurt salt, ea a ajuns în timpul când el avea 19 ani. Stătea neputiincios în fața mamei lui, paralizat de ceea ce ea îi cerea. Z. vedea scena, dar nu auzea discuția lor; s-a așezat în spatele mamei lui, cu fața spre el șoptindu-i: spune-i asta mamei tale: “eu nu sunt soțul tău mamă, eu sunt fiul tău, acceptă-mă așa cum sunt! Iar el, fără ca ea să-i mai conducă discuția i-a spus: acum cât ești încă în viață îmi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna!”. Apoi a adormit. Ca un copil. Nu mai sforăia, spasmele corpului îi dispăruseră. Pe Z. a eliberat-o din strânsoare, ceea ce i-a permis să coboare din patul lui, simțindu-se atât de liberă și plină de putere cum n-a mai fost până atunci.”

Da, povestea lor de cuplu a fost una plină de suferințe fizice și psihice greu de imaginat. Pentru amândoi. Dar nici unul nu știa că întâlnirea lor a fost ceea ce ei și-au propus întru trezire. Frica le paralizase părți întregi din creier, iar corpurile le erau anesteziate. Nici unul nu avea emoții, de nici un fel. Până acum.

Și da, încrederea în Sine este sursa iubirii necondiționate. Este puterea plină de pace pe care Z. a manifestat-o în această noapte și pe care eu v-am făcut-o cunoscută prin povestea ei. Este sursa inepuizabilă de susținere despre care ea spune la un moment dat.

Și din nou da, subtilitatea cu care Sinele ne susține atunci când trecem, din nou și din nou prin procese care ne închid traume și implicit pattern-uri, pentru mine este de o frumusețe pe care nu o pot descrie în cuvinte. Pot doar să o simt.

Întru manifestarea noului vostru destin, închei cu o replică superbă din filmul “Avatar”, pe care Ea i-o șoptește Lui, atunci când sufletele lor se întâlnesc: “I see you!”, E doar iubire!

Cu drag!

Daniela Murgu

Psihoterapeut în formare

Școala Sistemică de formare by Gamma Institute

https://www.scoalasistemica.ro/news/visezi-sa-devii-psihoterapeut-poti-c...