La acest modul se abordează viziunea sistemică și teoria sistemelor și principalele școli clasice de terapie de familie. Școala Structuralistă, Școlile comunicării (Strategică și MRI), Școala Experiențială de familie, Școala Transgenerațională.

Vechile concepţii asupra cuplului  sănătate-boală considerau individul ca fiind singurul purtător şi responsabil al afecţiunii psihice, segregîndu-l de mediul în care acesta s-a dezvoltat pînă în momentul în care a solicitat ajutor. Acum, însă, individul nu mai este abordat ca o singularitate (ca o maşină căreia îi trebuie reparate circuitele) ci devine parte a sistemului în care fiinţează (sistemul familial, sistemul comunităţii din care face parte, sistemul cultural), în funcţie de rolurile şi statusurile activate. Eficacitatea clinică a acestei abordări a determinat constituirea unor noi curente în terapie, unul dintre ele fiind terapia de familie. Familia nu mai este considerată o alăturare de indivizi, ci este un sistem, un tot organic, a cărui funcţionare transcende particularităţile individuale. A lucra cu familia sau contextul social al acesteia nu înseamnă, însă, renunţarea la dimensiunea personală a experienţei membrilor.

Pentru a înţelege modul de funcţionare al familiei, terapeutul apelează, de obicei, la o teorie asupra funcţionării familiei. Acest tip de teorii s-au formulat analizînd atît membrii familiei la nivel individual (nivelul de inteligenţă, tipul de personalitate, stările emoţionale şi alte caracteristici) cât şi familia ca un tot, ca o entitate de sine stătătoare.

Teoria sistemelor este cel mai des folosită teorie în terapia de familie, atît explicit cît şi implicit. Ea a avut un impact atît de puternic asupra pionierilor terapiei de familie încît a dus la o identificare aproape totală a acestora cu modalitatea de gîndire sistemică. Această teorie este menţionată cu deosebit respect în raport cu momentul constituirii terapiei de familie ca orientare în psihoterapie, însă trebuie menţionat că, în timp, terapia de familie a început să se raporteze la alte teorii care au surclasat locul central al teoriei sistemelor, de exemplu metafora “istoriei personale” (personal narrative). Teoria generală  sistemelor a fost formulată de von Bertalanffy  (1968) ca fiind teoria organizării părţilor într-un întreg. Din modul de formulare a teoriei se poate observa că ea este aplicabilă atît fenomenelor fizice cît şi sistemelor biologice.

Ideea de a vedea întreaga familie în şedinţa de terapie a cîştigat teren deşi mulţi terapeuţi clinicieni au luptat pentru păstrarea tradiţionalismului în terapie. Descoperirile ştiinţifice din anii ’50 au dus la modificarea viziunii asupra familiei în sensul unui sistem viu, deschis, un tot organic. Clinicienii din spitale au observat că, deseori, atunci cînd starea unui pacient se îmbunătăţeşte, starea altui membru al familiei se înrăutăţeşte brusc. Asta a demonstrat clar că schimbările apărute la o persoană schimbă întregul sistem, şi atunci, provocînd schimbarea în familie poate fi o modalitate eficientă de a schimba individul.

Sistemul poate fi definit ca un grup de părţi interrelaţionate la care se adaugă felul în care acestea funcţionează împreună. Astfel, prin analogie, familia poate fi înţeleasă ca un grup al membrilor unei familii plus felul în care ei interacţionează. Familia ca sistem, este la rîndul ei parte a unui sistem mai larg (societatea) care exercită influenţe asupra membrilor componenţi la un alt nivel. Clientul nu mai este individul luat separat ci intreaga familie sau cuplul. Iar terapeutul sistemic este un terapeut care lucreaza pe relatii si baleiaza intre interior si exterior intr-un echilibru perfect sicronizat.

În psihologie se lucrează cu valori, credințe și așteptări. Oricare ar fi acestea, urmând decizia de a învața prin experimentare, vor folosi. În cursul introductiv vezi și simți cum “se joacă” mintea - în toate sensurile pe care le poți desprinde din această expresie. Îți așezi propria melodie pe un portativ și observi cum arată. O așezi lângă altele, remarci elemente de structură și grupare. Apoi descoperi că unele acorduri dezvoltă o armonie încantatoare, în timp ce altele nu-ți sună grozav și mai mult decat atât, fiecare zumzet sau spațiu gol are ceva de spus.

Dar fiecare piesă e unică în felul său și purtătoare de emoție în fiecare notă luată separat, împreună cu altele și/sau în totalitatea sa. Folosind viziuni diferite, descoperi tonuri preluate  de la părinți, de la bunici, de la frați și surori, de la prieteni și scoală, cam din orice mediu cu care ai intrat în contact, pentru ca mai apoi să începi să conștientizezi felul în care oamenii cântă. Pentru că TOȚI cântă. Și TOȚI mai falsează!

Imaginează-ți că în rândurile de mai sus sunt elemente din cinci viziuni psihoterapeutice. Informația este însă structurată urmând un fir accesibil și logic, astfel încât începutul călătoriei tale didactice și emoționale să fie de-a dreptul fascinant, să dezvolți o foarte bună ureche muzicală!